I

Statea desirat pe un scaun in fata calculatorului, intr-o mană avea mouse-ul iar in cealalta telefonul mobil. Astepta un telefon de la un prieten, o veste importantă. In timpul asteptării isi aruncă totusi privirea pe un site sportiv. Citea comentariile articolelor si rezultatelor, se infuria de obicei cand găsea un comentariu ce era impotriva echipei sale de "suflet" si se grăbea sa lase si el un comentariu ce i se părea inteligent dar care trebuia neapărat să se termine intr-o injuratură. De data aceasta nu gasi nimic interesant, ci doar pierdea timpul trecand de la un link la altul.
Sunetul digital al telefonului il intoarse din lumea sportiva la realitate. Pe ecranul luminat al mobilului scria Musca, era telefonul pe care il astepta.
- Da, zi! raspunse tanarul putin in lehamite. Apoi dupa o pauza scurta continuă: Si ce a zis?.. Da... Pacat... Ce sa mai, e proasta. Imi vine mie acum cu replici de-astea. La Teo, atunci s-a dus... A facut tot ce i-a stat in putinta, dar acuma, nu domne, nu, nu mai poate, n-o lasa ma-sa... Ce sa mai zic! Sa faca cum vrea! Ma enerveaza ca minte. Hai.. nu conteaza! Ia zi, diseara la cat ne vedem....? Bine, bun. Ne vdem atunci! Salut!
Intre timp se ridicase de la masa si se plimba prin camera. Imediat ce inchise telefonul il puse pe masa si ofta. Afla ca Madalina, fosta lui prietena nu avea sa vina la petrecerea de disera. Spera intr-o reimpacare, care era posibila insa numai daca se intalnea acolo la petrcere cu ea. De data asta era dezamagit. Inaintea fiecarei petreceri la care se ducea avea intodeauna ganduri mari, intodeuna spera ca va fi ceva extraordinar, de data asta insa nu. Toate aceste ganduri disparura atunci cand incepu un joc pe computer. Acolo in lumea virtuală uită de tot. Click după click, actiona aproape instinctiv, stia ce trasee să aleagă si care sunt cele mai bune optiuni pentru eroul său. Invătase prin experientă (adică multe ore si jocuri pierdute) exact ce sa facă ca sa castige. Intr-un fel cam asa era si viata lui.
Un strigăt il scoase din amorteală:
- Liviu! Vino la masa, ca se răceste!
Tanarul continuă insa jocul. Mai avea cateva amanunte de pus la punct si nu putea sa termine chiar asa; se afla in mijlocul actiunii.
- Liviu, nu auzi? Vino odata la masa! se auzi aceeasi voce feminina dupa trei minute.
De data asta se ridica, lasa calculatorul deschis si se duse să se spele pe maini ca sa manance.
- Hai mai mama, ca s-a si racit ciorba! Uita-te si tu! ii spuse maica-sa in momentul in care el intra pe usa bucatariei.
Liviu nu dadu prea multa atentie femeii si se aseza la masă grăbit. Tăie doua felii de paine si incepu sa mănance. Buzele i se tuguiau usor pe marginea lingurii in timp ce sorbea si, desi maica-sa ii tot spusese ca ciorba s-a răcit, aceasta era destul de fierbinte pentru gusturile sale, asa ca manca cu grijă, sufland din cand in cand.
Femeia se aseza si ea langa el dupa ce puse pe masă si felul doi, niste pilaf cu pui. Isi trase un scaun mic de lemn fara spatar de sub masa, care o facea sa para si mai mica decat era. La fiecare sorbitura se apleca usor deasupra farfuriei, avand grija sa nu se pateze.
Era imbracata in hainele de casa, un tricou alb, vechi, plin de pete de grasime care arata ca, desi era grijulie in privinta acestui aspect, reusea sa se pateze destul de des. Pe pulpele groase erau lipiti niste colanti rosii care se asortau cu papucii pufosi din picioare. Parul vopsit blond era facut permanent si contrasta cu aspectul hainelor sale.
- Tricoul galben e curat? intreba Liviu in timp ce dadea la o parte castronul cu ciorba si isi tregea in fata farfuria cu pilaf.
- De unde sa stiu eu? Care tricou? raspunse putin tafnoasa la inceput femeia.
- Eh... ala de scrie handball pe el, care l-am primit la majorat... Poate mi-l calci si mie, te rog frumos! si lungi cuvantul frumos asa cum facea de fiecare data in fata mamei sale.
- Bine mamă, ti-l calc, raspunse femeia imbunată de privirea fiului sau. Dar unde te duci? Mie nu-mi spui? continuă femeia parcă simtindu-se păcălită.
- A fost ziua lui Alex joi si ne-a invitat asta-seara la el. Nu stau mult, completă grabit tanarul. Oricum stă aproape Alex. Pe la doua, cel tarziu ma intorc.
- Bine, bun ... O sa-ti calc tricoul. E curat din cate stiu, nu l-ai purtat saptamana asta. - Da, nu l-am purtat.
Dupa ce termină de mancat Liviu se duse pe balcon. Acolo isi scoase o tigara dintr-un pachet ce se afla pe pervaz si o aprinse cu un chibrit. Parintii ii dadeau voie sa fumeze, si ei fiind fumatori, acceptasera cu usurinta ca baiatul lor fumează. Cu tigara aprinsă se aplecă cu mainile impreunate deasupra marginii balconului.
Jos la bătătorul de covoare observă un fost coleg din generală ce invătase la o clasă paralelă, acum se ocupa de curătenia de primavară. Cu o mană tinea de covor si cu alta lovea cu bătătorul. Covorul se bălăngănea lăsand in urmă o peliculă de praf, insă nu asta ii atrase privirea lui Liviu, ci o tanără ce statea pe un gărdulet ruginit in spate si carea privea in jos la drumul prafuit.
De la etajul cinci Liviu putea să privească linistit in decolteul larg al tinerei. Sunetul bătătorului ce lovea covorul producea de fiecare dată o tresărire tinerei, aceasta se putea citi si din miscarea usoară a sanilor. O mana subtire ce se termina cu degete lungi stătea căzuta pe piciorul intins in care se proptea. Pozitia ei arăta o anumită oboseală care trezea in oricine o grijă parinteasca. Bătaie după bătaie Liviu se simtea tot mai atras de bruneta aceasta cu părul lung. Fără a-si ridica privirea de la ea aruncă tigara. Aceasta se rostogoli in aer lasand scantei mici in urmă. In acel moment fata isi ridică privirea si il vazu pe Liviu. Amandoi se priviră in ochi, amandoi cu aceeasi privire usor nedumerită insă aspră.

(VA URMA)

In urma cu 92 de ani

Acoperisurile celor doua turnuri, ce tineau de Biserica Sfantul Ioan Botezatorul din orăselul Chaumont, se lăsară acoperite de lumina albă venita de la soarele primăvaratic. Tot orăselul era infăsurat in răcoarea matinală a primăverii, peste care linistea noptii se stingea usor cu fiecare nou cantec al păsărilor zgribulite.
Caroline se ridică din asternuturile sale si isi prinse părul lung, ce i se lipise de obraji in timpul
somnului. Camera sa, incă intunecată din cauza obloanelor pe care le trăsese de cu seara, era formată dintr-un pat stramt la capul căruia se afla o masă ceva mai inaltă. Sub masă stătea un taburete din rachită, pe care ea il folosea ca sa-si pudreze chipul si sa-si pieptene parul in fata unei oglinzi frumos inramate de pe masa. Pe perete, paralel cu patul, se găsea un dulap din lemn masiv, inalt si dreptunghiular, iar singurele obiecte din camera care se vedeau erau cateva esarfe, parfumuri, pudre si alte sticlute si cuti, toate ravasite in fata aceleiasi oglinzi de pe masă.
Cu picioarele goale pe dusmeaua de lemn, Caroline se indreptă spre fereastră si o deschise larg,
poruncind astfel luminii de dimineată să intre in camera sa. Isi puse coatele pe pervaz si se apleca sa priveasca mai intai jos in strada. Apoi, ridicandu-si privirea cuprinse intreaga panoramă si trase cu putere aer in piept. Voia să simtă curătenia primăverii, care ii năpădise tot trupul său implinit.
Venirea primăverii trezeste in toate vietuitoarele o nouă dorintă de a trăi, si de la această regulă nu face exceptie nici omul, care mai presus de orice altă vietate simte cum noi nădejdii incoltesc in sufletul sau. La fel si in sufletul Carolinei, speranta reveni parca peste noapte. In timpul somnului se gandise tot timpul la scrisoarea lui. O scrisoare simpla prin care isi reafirma dragostea fata de dansa si speranta ca in cel mai scurt timp va ajunge acasa. Se afla in localitatea Ornes aproape de raul Meuse. Ii scrise despre frumusetile zonei in care se afla si despre oamenii primitori din aceste locuri. Cu sinceritate ferma afirmă, insa ca nimic nu se compara cu Chaumont-ul si mica lor casa in care isi vor construi gospodaria imediat ce va veni de pe front.
Adesea tinerii indrăgostiti viseaza la ceea ce le va rezerva viitorul si cum isi vor implini vietile unul alaturi de celalalt. Acesta este unul dintre miracolele iubirii, iti da puterea sa privesti cu incredere spre viitor. Trebuie sa ai grija insa, căci viitorul se clădeste pe prezentul ce nu trebuie neglijat. Insa in momentul de fata el era asa departe, incat gandurile ei nu puteau zbura decat spre viitor si de fiecare data cand se gandea la el o cuprindea un dor atat de aprig, incat trebuia sa-si inchida ochii si sa stranga in brate pilota de pe pat, imaginandu-si ca el este acolo langa ea si o alinta. Legatura dintre ei doi fusese intodeuna puternica si sufletista, amandoi, avand o mila nemasurata pentru oameni. Se simtisera atrasi unul de altul instinctiv inca de la inceput, ca si cum ceva mistic si predistinat ii atragea unul catre celalalt, fiecare privire, fiecare gest pe care el il facea era destinat doar ei si invers. Un singur lucru se aflase in calea dragostei lor la inceput, si anume ratiunea care le spunea sa aiba grija si, care intodeauna le aducea in suflete indoiala si suspiciunea. Aceasta insa disparea intodeauna atunci cand se regaseau si privirile lor alungau orice neincredere anterioara.
Erau logoditi de aproape un an. Cu toate acestea iarna o petrecuse singura doar cu visele si gandurile sale, acestea insa erau intunecate de posbilitatea mortii iubitului. De cand fusese incorporat, ceva rece parca i se asezase pe piept si o rodea incet intr-un ritm lugubru. Isi amintea mereu pusca de vanatoare a tatalui sau si se gandea la forta pe care o are un astfel de dispozitiv, oricat de tanar si voinic ar fi cineva nu poate sa ramana in picioare in fata plumbului fierbinte ce vine cu repeziciune de pe tevile acestor pusti.
Lui Caroline nici nu-i trecea prin minte ca exista si alte dispozitive mai complicate pe care oamenii le folosesc ca sa ucida. Pusca tatului sau nici nu se compara cu huruitul mitralierei automate, cu minele si grenadele explozive. Si nici nu-si putea imagina campurile impazite de sarma ghimpata si brazdate de transeele, in care soldatii tremurau nu atat din cauza frigului sau a noroiului umed, ci mai ales de frica. Nu se gandise niciodata ca pe fata scumpa a iubitului sau va sta masca de gaze, si ca pe langa grija gloanţelor si a exploziilor va avea grija aerului ce il respira.
Pentru prima dată oamenii incepeau sa se ucida intre ei in mod mecanizat. Dar in aceea dimineata de primavara, pe 21 februarie 1916 o fata tanara visa la fereastra camerei sale la momentul reintalnirii, visa la timpurile ce au sa vie, la o gospodarie, la un copil, la o familie. Toate acestea se succedau in mintea ei cu repeziciune si tot acest val-vartej al gandurilor o facu sa zambeasca. Intorcandu-se in camera sa ofta usor, si in acelasi timp in care aerul cald iesi din pieptul sau, undeva departe, intr-o padure aproape de Verdun cadea un obuz german. Astfel porni ofensiva armatei germane impotriva celei franceze dand nastere celei mai lungi si sangeroase batalii din Primul Razboi Mondial. Bătalia de la Verdun avea sa se termine abia la sfarsitul anului. Pe o portiune de pamant de cel mult zece kilometri patrati aveau să-si gaseasca moartea sute de mii de tineri, unul dintre acestea avea sa fie si iubitul Carolinei.

Priveste!

Inainte de toate, o sa-mi platesc datoriile fata de putinii mei cititori si o sa precizez ca am luat nota 6 la examenul "cu trei semnaturi", asta insemnand ca nu am nicio restanta pana in momentul de fata. Desi mai astept cateva rezultate la sociologie si unul la cibernetica, sper ca situatia actuala sa nu se schimbe.

Mai jos o sa redau o poezie, pe care am scris-o acum vreo cinci ani, in clasa a 10-a, mai exact. Ceea ce se gaseste mai jos este scris demult, in trecut, si asta pentru ca simt ca trebuie sa mai scriu ceva, insa inspiratia nu prea a mai fost alaturi de mine in ultima perioada. Voi reda asadar una din singurele, daca nu chiar singura poezie, pe care o mai pastrez din acea perioada. E o poezie care sper sa va placa, si care e putin cam idealista in felul sau, asa cum sunt si eu de altfel.

Priveste !

Bea vinul rece al diminetii
Sa cazi ingenuncheat pe prispa vietii.
Nu te mai cufunda in ganduri viitoare,
Nu te mai chinui gandindu-te la tot ce moare!

N-ai vrea sa-ti simti suflet lemnos,
N-ai vrea sa tot privesti la ce-i frumos
Un pitpalac, un cos de casa fumegand,
Un fulg, ceva banal, ceva miscand.

Miresme cristaline vechi si albe
Sunete rosii, vascoase, calde,
Senzatii armonice-n imperfectiune
Frumoase-n sentimentul tau de vioiciune.

Nota

E greu sa te trezesti la 6 dimineata, dupa ce in ultima saptamana ai trandavit in pat pana dupa 10. Durerea de cap pe care ti-o da un somn intrerupt, chiar in momentul in care visul pare sa-si lege itele incurcate, avea sa dispara abia cand am ajuns in fata salii de examen, la facultate. Sansa, insa a fost de partea mea si, in ciuda neplacerilor fizice datorate trezitului matinal am reusit sa obtin nota maxima, asta si cu ajutorul unei largi intelegeri a seminaristului. Nici nu mi-a fost bine trecuta nota in carnet, ca deja alergam, facandu-mi loc printre trecatori ca sa pot ajunge in timp util la celalalt examen, pe care-l aveam de sustinut la sociologie. Singurul loc ramas in sala de examen, era bineinteles cel din prima banca in fata profesorului. Am avut noroc, insa ca am mai prins un loc in sala ce duduia de studenti zgomotosi si bine ingramaditi unul intr-altul. Nu a fost greu examenul, o sa-l iau, insa din pacate nu pot sa spun acelasi lucru si despre micro... pardon econometrie, o materie la care nu am invatat si la care pe langa slaba mea pregatire s-au mai adaugat si o serie de intamplari nefericite, toate culminand intr-un tablou tragi-comic cu mine la catedra si o lucrare semnata de trei ori. Sanse mici..., maine primesc rezultatul. Toata evolutia mea academica este reprezentata de un lung sir de note, asezat cu grija in cataloage deja vechi, uitate chiar si de mine. Din acest lung sir de note doar cateva mi-au mai ramas in amintire, si acelea nu sunt dintre cele cu care sa ma pot mandri. Execeptie face o singura nota si anume prima nota, pe care am primit-o vreodata in mod oficial, adica trecuta cu atentie intr-un catalog. Pe un caiet special de clasa I, ajutator pentru scris, am desenat cu atentie o serie de semne ciudate, o serie ce nu se termina decat atunci cand atingeai capatul randului. Aveam linii oblice atat spre dreapta cat si spre stanga, bastonase, c-uri si c-uri intoarse, toate asezate cu mica mea chibzuinta pe caiet. Trebuia sa te folosesti cu grija de stilou, sa nu pateze sau sa mazgaleasca foaia si mainile-ti mici se nu se atinga de cerneala inca proaspata. Fiecare dintre colegi mei s-a straduit sa faca cele mai drepte linii si bastonase, si asa am facut si eu. Doamna invatatoare ne-a strans caietele si ni le-a corectat chiar in aceeasi zi, apoi ne-a strigat pe fiecare dupa nume asa cum era scris pe eticheta caietului de catre parintii nostri . Noi inca nu invatasem sa ne scriem propriul nume, era inca o taina a adultilor. Printre noi se aflau, insa cativa care stiau sa faca acest lucru, pe acestia din urma eu ii priveam cu respect. Inainte sa ne dea caietele doamna invatatoare a avut o rugaminte: sa nu ne uitam la notele pe care le-am primit pana ce nu ajungem acasa. Trebuia sa fie o surpriza atat pentru noi, cat si pentru parintii nostri. O parte dintre colegii mei nu au respectat dorinta doamnei invatatoare si, imediat ce au iesit pe usa clasei, manati de curiozitate si-au deschis caietele ca sa vada ce note au primit. In naivitatea mea de copil eu am respectat dorinta doamnei invatatoare, mi-am pus caietul in ghiozdan, ghiozdanul pe umar si abia ce am ajuns acasa m-am uitat in caietul meu sa vad ce nota primisem. Era noua.

Referinta...

Dupa o zi nu tocmai buna, azi m-am trezit cu gandul sa citesc o carte. Ce alta carte as fi putut sa citesc azi daca nu cartea ce ma astepta de 2 zile imprumutata de la Yoyo, carte pe care sincer imi doresc de foarte mult timp sa o citesc, am cautat-o inca de dinainte de anul nou la biblioteca Rebreanu de langa mine si chiar si la Negruzzi, insa din pacate nu am gasit-o, asa ca in timpul vacantei de iarna am fost nevoit sa citesc un alt volum plin de pilde ce mi-a lasat o buna impresie ("Knut" si "Demian" de Herman Hesse). Singura persoana care se pare ca citise si fusese impresionata de cartea pe care o cautam era Yoyo, asa ca in timp ce o asteptam la metrou la Titan i-am dat un telefon sa o rog sa-mi aduc cartea.
Ma astepta de doua zile pe fotoliu, si cum azi de dimineata cand m-am trezit era o liniste deplina in casa, m-am apucat sa o citesc. Asteptarile mele au fost din plin rasplatite, cartea aceasta vine parca sa-mi arate cum e firea mea, sa-mi spuna unde gresesc si unde nu pot sa shimb nimic oricat as vrea.
E asa linistitor sa privesti, atat cat iti permit cuvintele scrise in sufletul unui om si sa vezi atatea asemanari. Sa-ti privesti iluziile in fata, sa-ti cunosti fortele proprii. Si tot ce poti sa faci e sa zambesti in fata amagirilor si a intelegeri lor.
Da, am zambit si m-am bucurat cand am citit gandurile pline de patima ale bietului personaj. Am tremuat de compasiune atunci cand am vazut cum isi construieste idealuri bazate pe bietele fiinte umane, cum fiecare traire a lui este maxima si sincera, cum incetul cu incetul spiritul sau bland se imbolnaveste de o boala puternica ce nu aduce cu sine decat suflarea intunecata a mortii.
O carte ce trebuie citita cu mintea treaza si inima deschisa pentru a fi inteleasa asa cum este inteleasa orice fiinta adica in limitele propriei constiinte. Caci fiecare dintre noi cauta sa gaseasca in lume si in ceilalti doar propria-i reflexie ca intr-o oglinda insa atunci cand aceasta nu se mai potriveste ei bine atunci omul incepe sa judece si sa dea valori morale iar atunci cand o gaseste, abia atunci incepe sa iubeasca.
Cititi si voi de Goethe - "Suferintele tanarului Werther".