Bătrânul

-Uite aici! spuse bărbatul ridicând de o pungă de plastic. Ți-am lăsat mâncarea în frigider! Raluca a făcut și niște prăjituri pentru tine.

-Da, mersi, las-o acolo, spuse bătrânul ieșind de la toaletă cu fata udă. Se duse la frigider, verifica sacoșa și o aranja încă o data în același loc unde o așezase și bărbatul înaintea lui.

-Vrei un ceai? spuse bătrânul.

-Hai că stau să fumez o țigară. Nu vreau ceai. Bărbatul își scoase jacheta gri cu dungi roșii ce coborau de pe umeri pe piept, intră în bucătărie, deschise puțin geamul și se așeză pe un scăunel fără spătar de lângă fereastra intre-deschisă. Scoase o țigară cu filtru maroniu pe care și-o aprinse cu un chibrit de pe masă și trase primul fum înainte să întindă mâna afară pe geam.

- Și? În rest cum e? întrebă bărbatul după un timp, cu o indiferență și relaxare ce se percepeau din privirea sa fixată în gol și din tonul vocii sale coborât pentru prima dată de când intrase în casa bătrânului.

-Bine... cu mașina de spălat am o problemă nu se mai învârte cuva aia... Poate vorbești tu cu cineva să vină să o repare?

-Cu cine? tonul bărbatului crescu din nou.

-Nu știu, credeam că tu știi pe cineva care se pricepe să repare mașini de spălat.

-Mda...

Bărbatul se ridică în picioare înainte să tragă ultimul fum.

-Trebuie să plec. Mai trec miercuri seară, îi spuse în timp ce strivea mucul de țigară în scrumieră.

-Bine tataie, ...bine.

-Hai, la revedere, la mulți ani și ai grijă ce faci aici. Cu aragazul, cu chiuveta cu astea... Ai grijă la ăștia cu petardele și artificiile lor de revelion. Să nu ieși afară! Stai aici cuminte și te uiți la televizor.

-Da domne, nu mă mai ciondăni atâta. Am eu grijă. Bătrânul deja era în picioare și închidea ușa de la apartament în urma tânărului care cobora scările.

După ce încuie ușa se întoarse în bucătărie luă o cană de pe masă o puse sub chiuvetă și o clăti de câteva ori înainte să o așeze la locul ei din dulap.

Încerca să-și ocupe timpul cu activități domestice cat mai diverse însă uneori acestea se epuizau, cum era și cazul de acuma. Așa că se întinse pe canapeaua din sufragerie și încercă să închidă ochii puțin.

Facea asta de multe ori după-amiaza. Se întindea așa îmbrăcat pe canapea și închidea ochii, fără să doarmă. Uneori îi deschidea și se uita câteva momente la tavanul de deasupra lui. De data asta însă adormi.

Petardele și gălăgia tipică unei zile de sfârșit de an nu-l treziră pe bătrân decat pe la ora nouă înspre seară. Era deja întuneric în casă, asa că trebui să bâjbâie prin întuneric să găsească întrerupătorul de la lumina din sufragerie. Se duse apoi la măsuța pe care se afla televizorul și îl deschise de la buton.

Luă telecomanda aflată lângă aparat pe măsuță și se întoarse la loc pe canapeaua părăsită mai devreme.

Nu schimbă programul dar dădu un pic mai tare volumul.

"Mai sunt doar câteva ore până la terminarea anului, un an bogat în evenimente atât din cele mai puțin plăcute cât și evenimente care ne-au adus bucurii. Vă reamintim că deja o bună parte din locuitorii planetei au trecut în anul nou. Haideți să revedem câteva imagini cu bucuria oamenilor de anul nou din Tokyo, Hong Kong și New Delhi."

O serie de imagini cu oameni care se îmbrățișau sub un cer negru străbătut de artificii, începură să se deruleze la televizor. Mai întâi oameni galbeni cu ochii mici apoi oameni cu pielea cafenie și ochii mari. Toți zâmbeau și spuneau câte ceva nedeslușit pentru bătrân. Si el făcuse ochii mici ca să poată să vadă mai bine ce se petrece la televizor. Se ridică în cele din urmă după canapea să-și caute ochelarii. Îi găsi în bucătărie. Și-i puse pe ochi și se întoarse în sufragerie să caute o față de masă.

Era anul nou, așa că trebuia într-un fel să petreacă, poate îl cheamă și pe vecinul de pe palier să ciocnească un pahar de vin.

Deschise dulapul și luă o față de masă albă simplă cu flori roșii în colțuri legate între ele cu un fir galben subțire ce desenau un model oriental. O întinse pe masa din sufragerie și trase și două scaune lângă masă.

Din frigider scoase punga adusă de tânăr mai devreme și o sticlă de apă minerală în care se găsea niște vin rosu. Scoase din pungă salata bouef, câteva mezeluri și prăjiturile de la Raluca, care erau de fapt niște pișcoturi bine învelite în zahăr pudră. Le așeză pe toate pe masa din sufragerie împreună cu o pâine albă. Sticla de plastic, în care se găsea vinul, o puse însă jos la piciorul mesei. Zâmbi, era mulțumit ca un om mare care și-a făcut treaba. Acuma era un om mic.

Trebuie neapărat să-l cheme și pe vecinul de pe palier, sa-l servească cu o salată bouef și un pișcot. Își puse papucii de casă și ieși afară pe palier.

Frigul iernii se simțea ca un mecanism metalic abraziv care îți prinde fata și mâinile brusc in menghinele sale. Sună la apartamentul 42 o singură dată și așteptă puțin, își așeză urechea lângă ușă după care mai sună încă o dată. Nu se auzi nimic, nici un răspuns. Poate o fi fost plecat la vreo rudă, o cunoștință cine știe.

Se intoarse la masa din sufrageria sa, se așeză pe un scaun își puse puțin vin într-o cană și se uită la televizor.

"Urmează un purpuriu de tangouri alături de invitatul nostru special din aceasta seară" începu să se audă o melodie veche din difuzoarele aparatului, acompaniate de vocea invitatului special:

"Iubesc femeia!

De dor nebună

Femeia brună

Cu ochi negri de foc

Dar si pe aceia cu ochi verzi ca marea

Îmbrățișarea ei mă îmbată pe loc"

Bătrânul începu să murmure și el melodia. Ascultă toate melodiile de la televizor una după alta, pe majoritatea nu le cunoștea erau melodii noi. Pe cele pe care le cunoștea însă, încerca să le cânte împreună cu interpretul, era un fel de murmur pe ritmul melodiei.

Își puse și puțină salată bouef în farfurie și începu să mănânce cu pâine. Însă în timp ce mesteca se opriră brusc melodiile de la televizor.

"Mai sunt doar câteva minute până la anul nou. Dăm legătura colegilor noștri din piața Constituției, să vedem care este atmosfera acolo."

Atmosfera părea să fie foarte bună, multă agitație, oameni care făceau cu mâna, unii care țipau. Și bătrânul începu să se agite o dată cu ei, puse la loc pe masă pâinea și furculița și se grăbi să ia un pahar din bucătărie. Se întoarse repede în sufragerie, umplu paharul pe jumătate cu vin, puse sticla la loc sub masă și ridică paharul în aer parcă așteptând să ciocnească cu cineva. Stătea în picioare cu ochii pironiți pe televizor și cu paharul de vin sus în aer.

Așteptă. Și deodată:

"10, 9, 8,... " o dată cu numărătoarea inversă inima bătrânului se făcea tot mai mică și din stomacul său porni un nod care tot urca, "6, 5, 4" și urca cu fiecare cifră " 3, 2 , 1 La mulți ani România!" Nodul se opri în gât și primul lucru pe care îl făcu bătrânul în noul an fu să înghită un nod înapoi de unde venise din stomac.

Parcă vru să spună și el "La mulți ani" dar își dădu seama ca nu era nimeni cu el să-l asculte. Era singur în casă, asa că ridică paharul încă o data ca și cum ar fi dat noroc cu acel cineva care deși nu îl asculta sigur ar fi dat noroc cu el. Apoi bău paharul până la jumătate, atâta putu.

Văzu bucuria oamenilor prin televizor și auzi bucuria oamenilor prin petardele și artificiile din vecini. Ieși pe balcon cu paharul în mana să le și vadă. Nu era la fel de multă agitație ca și la televizor însă putu să întrevadă câteva artificii și rachete care zburau sau doar cădeau din balcoanele vecine și de vis-a-vis. Ar mai fii stat să privească la ele dacă nu l-ar fi trezit din amorțeală telefonul din casă.

La capătul liniei se auzi vocea bărbatului care-i adusese pișcoturile și salata bouef într-o sacoșă de plastic.

-La mulți ani și ție măi! Multa sănătate si un an mai bun decat cel care a trecut! Spuse bătrânul zâmbind. Da, asa să dea Domnul!... Să fie! Salută-i pe toți din partea mea și pe aia mică. Când mai treceți cu ea pe la mine?... Bine măi,... bine. La mulți ani!... La mulți ani!

Puse la loc telefonul în furcă și se întoarse la masă și în fața televizorului. Acum putea sa-și termine vinul și salata bouef din farfurie, pe care o lăsase neterminată de anul trecut.

Se făcu ora două și jumătate în noapte și bătrânul începu să strângă de pe masă. Spălă paharul și cana, ambele înroșite de vin, spălă farfuria și le puse pe toate la loc în dulap. Salata bouef, mezelurile, pișcoturile și vinul le băgă în frigider. Pâinea, la locul ei în coșul de pâine, acoperită de un șervet. Fața de masă însă o lăsă așa cum era desfăcută. Lăsă și televizorul deschis, și închise doar lumina. Se întinse ca de obicei pe canapeaua din sufragerie, de data asta pe lângă faptul că era îmbrăcat avea și papucii de casă în picioare, uitase să și-i scoată de când fusese la vecinul de palier.

Privea luminile de pe tavan, luminile de un albastru închis sau gri care veneau de la televizor, pe fundal se auzeau muzica și râsetele de revelion ale oamenilor din studiourile TV. Stătea cu mâinile încrucișate peste piept ușor adormit. Se gândea la ceai, la vinul care îl amețise, la vecinul de palier, la salata bouef, la băiatul său, la nepoată, la melodiile de la televizor, la soția sa. Și toate gândurile astea se rostogoleau într-o cuvă nouă de mașină de spălat. Se rostogoleau tot mai repede și mai repede trăgându-l după ele într-un somn adânc.

Este ora 7:40 și soarele răsare peste București cu greu, după o noapte lungă , de data aceasta, peste un București foarte liniștit. Cerul metalizat al dimineții se reflectă în sticlele de șampanie, în geamurile clădirilor vechi, în Dâmbovița.

Doi tineri obosiți trec braț la braț peste un pod. Își șoptesc ceva și se privesc în ochi. Zâmbetul lor se simte de departe.

Mai puțin în apartamentul bătrânului, aici doar lumina albă a soarelui matinal mai pătrunde. Se răsfrânge printr-un firicel de apă care tremură pe marginile țevii ruginite de la chiuvetă, pe tavanul din bucătărie, pe cel din sufragerie, lumina curge blând. Mâna dreaptă stă atârnată și ochii deschisi fixati pe tavan. Pe fundal se aude vocea de neoprit a televizorului:

"La mulți ani București! La mulți ani România!"

Autostopul pana la Viena

Unde incepe calatoria? Atunci cand am iesit pe usa? cu o seara inainte? la inceputul anului?
Hm... o sa incep sa povestesc de cand am iesit pe usa de dimineata. Am sarutat-o pe bunica si am plecat. Nimeni nu stia ce am de gand sa fac in ziua aceea, nici mama, nici sora-mea.
Rucsacul il pregatisem cu o seara inainte si il lasasem la Stefan, prieten si vecin cu mine. Asa ca nimic nu era suspicios atunci cand am plecat, ma duceam cu treaba. Avem cel putin 8 ore la dispozitie pana sa-i anunt ca nu mai vin acasa.
L-am sunat pe Stefan mi-am luat rucsacul de la el si am plecat catre Viena.
Primul pas: m-am suit in metrou la Titan, am mers pana la Pacii si de acolo catre autostrada Bucuresti-Pitesti.
Am gasit un loc unde pot sa opreasca masinile si am scos foaia cu Pitesti Valcea. Ma gandeam ca o sa stau vreo doua ore pe acolo, dupa care frustrat o sa ma intorc acasa. Dar nu a fost asa! In zece minute deja eram in prima masina cu domnul Ion. Un camion mic de 2 tone care mergea pana la Valcea sa ia niste echipamente de telecomunicatii. Uimitor! Atunci am realizat cu adevarat ca am pornit la drum si ca nu mai e cale de inoarcere. Acesta a fost primul eveniment care mi-a ridicat moralul si mi-a dat incredere sa continui.
Aproximativ pe la 11 si jumatate m-am dat jos undeva langa Ramnicu Valcea intr-o scobitura a drumului unde pot fi luat de catre alte masini. Era un loc bun pentru autostop, atat de bun incat erau si doua prostituate langa mine care iesisera cu afaceri la marginea drumului. (Da stiu... eram pe soseaua de centura si incercam sa opresc masini alaturi de doua prostituate... va rog fara glume pe aceasta tema.Multumesc!) M-am gandit ca asta o sa-mi scada sansele de a lua o masina.
Am stat si am mancat doua sandwich-uri am baut niste apa si am scos foaia cu Sibiu. Norocul incepatorului probabil, dar in 20 de minute eram in alta masina, un Ford Focus care mergea pana la Arad. Acesta era domnul Ilie care lucra in Germania si care se ducea la prietena lui in Arad sa petreaca o noapte acolo inainte de a merge mai departe.
In Arad am ajuns pe la 17:30, de aici mi-am anuntat familia ca nu o sa vin acasa in seara aceea si ca sunt pe drum catre Viena. Nu prea au inteles cum am ajuns pana acolo dar nu aveam timp de convorbiri telefonice, trebuia sa gasesc o alta masina catre Budapesta.
Am mers pe soseaua de centura a Aradului si la o trecere de cale ferata intrebam oamenii daca ma pot duce pana la Budapesta sau Nadlac (granita) . Aici am stat destul de mult. La un moment dat s-au oferit niste camionagii sa ma ia pana in Budapesta, dar cu bani, asa ca i-am refuzat.
Dupa ceva timp m-am gandit ca nu e cel mai bun loc unde stau, asa ca am luat-o in sus pe sosea. Nu a fost o idee buna. Dupa 20 de minute eram in camp si nu gasisem nici un loc bun de stat, doar sosea. Am luat decizia sa ma intorc inapoi de unde plecasem. Mi-am dat seama ca am facut o greseala si ca pierdusem timp. Incepea sa se intunece.
Intors la trecerea de cale ferata am avut sansa sa ma ia cineva cu o Dacie foarte veche, fost autostopist si dansul. Mi-a spus ca nu e un loc bun de stat pentru Nadlac si ca o sa ma duca intr-o benzinarie mai aproape de granita unde trec multe camioane.
Cand am ajuns in benzinarie eram obosit dar multumit ca am un acoperis si ceva oameni prin jur cu care pot comunica. Se facuse deja noapte asa ca intrebam oamenii care opreau la pompa daca ma pot duce pana la Nadlac. Dupa vreo 3 ore de stat incepusem sa-mi fac planul cum o sa dorm acolo in benzinarie. Dimineata as fi avut mai multe oportunitati decat noaptea sa ma ia cineva.
Insa la un moment dat, un angajat de la benzinarie vine la mine si imi zice de un TIR care alimenteaza si ca as putea sa vorbesc cu soferul. M-am dus la sofer l-am intrebat daca poate sa ma ia pana in Budapesta. La inceput putin sceptic, m-a intrebat cu un puternic accent ardelenesc daca nu am vreo porcarie in rucsac si daca am actele necesare sa trec granita. L-am asigurat ca totul e ok, si dupa ce a alimentat m-am suit cu el catre Budapesta. Vasile, soferul, era din Alba Iulia si sincer nu am auzit niciodata asa un puternic accent ardelenesc ca al lui. Se indrepta catre Anglia si o lua prin Cehia nu prin Austria.
Un punct psihologic important a fost cand am trecut granita. Oricat de obosit si flamand eram faptul ca eram pe drum din nou imi crescuse moralul. Atunci am realizat ca o sa ajung in Viena. E o experienta placuta sa mergi cu TIR-ul, cred ca fost cel mai bun mijloc de transport.
Majoritatea transportatorilor romani au statie de telecomunicatie in masina si toti stau pe frecventa 22, asa pot sa vorbeasca intre ei si sa se fereasca de probleme sau sa ceara ajutorul. Domnul Vasile dupa ce a trecut de Budapesta, a dat prin statie daca e cineva care merge spre Viena si care ma poate lua. Raspunsul a venit imediat, asa ca doar m-am dat jos din TIR si m-am suit intr-un sprinter catre Viena.
Aceasta a fost prima masina in care nu am mai ascultat muzica populara. Nicu era un om deosebit, foarte familist, de fapt toti soferii pe care i-am cunoscut faceau multe sacrificii pentru familie, nu e o munca usoara.
Nicu mergea catre Germania asa ca m-a lasat intr-un OMV pe soseaua de centura a Vienei. Era cam 3 dimineata cand am ajuns acolo. Stiam ca sunt aproape de Viena asa ca am incercat sa o iau pe autostrada dar am facut un ocol si am dat tot in benzinaria de la OMV. Asa ca am stat acolo incercand sa intreb oamenii sa vad daca ma ia careva catre Viena. Toti cei care opreau in aceasta benzinarie se duceau fie catre Germania fie catre Budapesta, nimeni nu se intorcea in Viena. Au trecut si multi romani pe acolo dar degeaba, nimeni nu mergea in Viena. La un moment dat au venit la mine doua persoane, un tip si o tipa, si-au scos legitimatia de politist si mi-au cerut actele. Sincer in momentul acela am avut un mic soc, m-au intrebat unde ma duc, daca am unde sa stau si ce o sa fac in Viena.
Nu au fost probleme, dar dupa ce au plecat moralul meu era cam la pamant. Am presupus ca cei din benzinarie au chemat politia. Ma simteam ca un imigrant adevarat, intr-o tara straina.
Am luat decizia sa o iau pe jos, acolo stateam degeaba. Am vorbit cu vanzatorul din benzinarie si l-am intrebat in ce directie este Viena. Am reusit sa ma inteleg cu el cat de cat si mi-a zis care e directia generala (acolo nimeni nu vorbea engleza).
Am plecat, si am mai cautat prin parcarea imensa din fata, masini care ma pot lua. La un moment dat am vazut un tip si o tipa intr-o masina si i-am intrebat daca ma pot duce pana in Viena, din pacate si acestia au scos legitimatia de politist si mi-au verificat actele. Era al doilea echipaj de politie pe care il intalneam in Austria. tipa parea de treaba dar politistul era foarte agresiv. Solutia lor era sa stau in benzinarie si sa astept pana ma ia cineva, asta nu era insa si solutia mea. Eram foarte obosit ca sa mai stau acolo, mai ales cand eram atat de aproape de destinatie.
Dupa vreo 20 de minute cand politia nu mai era prin zona am luat-o pe autostrada, nu stiam ce sa fac altceva... Am mers vreo jumatate de kilometru si ma trezesc cu aceeasi masina de politie venind dupa mine cu girofarul pus. "We told you, not to go on the highway! Go back!" gandurile mele: "Argh... FUCK POLICE!" Ma simteam blocat in benzinaria aia, eram foarte nervos.
Incepuse sa se lumineze asa ca am vazut un gard in spatele benzinarie pe langa autostrada. Am gasit o poarta, si am intrat pe un camp care era deasupra autostrazii pe un deal, am sarit niste garduri si am ajuns la un drum mic, total parasit. Aici am avut timp sa fac prima poza.
Am vazut niste cladiri in fata si m-am indreptat catre ele. Peste cateva minute ajunsesem la niste case si simteam din nou ca sunt in civilizatie. Nu eram sigur unde sunt si daca e directia buna. Desi era cam pustiu pe strazile acelea dimineata, am vazut o fetita la vreo 12 ani si am intrebat-o daca sunt in Viena sau nu. Mi-a raspuns ca nu, sunt in alt orasel de langa Viena. Ea se ducea la scoala si mi-a zis sa vin cu ea sa iau un autobuz. Am luat un autobuz apoi un metrou de suprafata si am ajuns la Milenium Tower in Viena. Entuziasm, bucurie, victorie! Reusisem fara niciun leu sa ajung in Viena.
A mai durat ceva pana am ajuns la gazda mea, care de altfel a fost foarte surprinsa sa ma vada, fiindca nu o anuntasem exact in prealabil de ora la care vin. Am dormit la ea si apoi am inceput excursia prin Viena.
Vacanta in Viena a fost superba am cunoscut foarte multi oameni din multe tari: Franta, Spania, Italia, Grecia, Germania, Marea Britanie, Serbia, Slovacia, Ungaria, Bosnia si bineinteles Austria.
M-am intalnit cu prietenii mei din Italia, cu Valentina.
Pentru mai multe detalii legate de cum se face autostopul puteti sa cititi articoul lui Florin. El e expert in asta si ii multumesc pentru sfaturi. Articolul il gasiti aici.
Poze aici.
Nu regret nimic din aceasta calatorie si as repeta oricand experienta chiar daca tot ce am castigat a fost: per un po non c'e. PA

I

Statea desirat pe un scaun in fata calculatorului, intr-o mană avea mouse-ul iar in cealalta telefonul mobil. Astepta un telefon de la un prieten, o veste importantă. In timpul asteptării isi aruncă totusi privirea pe un site sportiv. Citea comentariile articolelor si rezultatelor, se infuria de obicei cand găsea un comentariu ce era impotriva echipei sale de "suflet" si se grăbea sa lase si el un comentariu ce i se părea inteligent dar care trebuia neapărat să se termine intr-o injuratură. De data aceasta nu gasi nimic interesant, ci doar pierdea timpul trecand de la un link la altul.
Sunetul digital al telefonului il intoarse din lumea sportiva la realitate. Pe ecranul luminat al mobilului scria Musca, era telefonul pe care il astepta.
- Da, zi! raspunse tanarul putin in lehamite. Apoi dupa o pauza scurta continuă: Si ce a zis?.. Da... Pacat... Ce sa mai, e proasta. Imi vine mie acum cu replici de-astea. La Teo, atunci s-a dus... A facut tot ce i-a stat in putinta, dar acuma, nu domne, nu, nu mai poate, n-o lasa ma-sa... Ce sa mai zic! Sa faca cum vrea! Ma enerveaza ca minte. Hai.. nu conteaza! Ia zi, diseara la cat ne vedem....? Bine, bun. Ne vdem atunci! Salut!
Intre timp se ridicase de la masa si se plimba prin camera. Imediat ce inchise telefonul il puse pe masa si ofta. Afla ca Madalina, fosta lui prietena nu avea sa vina la petrecerea de disera. Spera intr-o reimpacare, care era posibila insa numai daca se intalnea acolo la petrcere cu ea. De data asta era dezamagit. Inaintea fiecarei petreceri la care se ducea avea intodeauna ganduri mari, intodeuna spera ca va fi ceva extraordinar, de data asta insa nu. Toate aceste ganduri disparura atunci cand incepu un joc pe computer. Acolo in lumea virtuală uită de tot. Click după click, actiona aproape instinctiv, stia ce trasee să aleagă si care sunt cele mai bune optiuni pentru eroul său. Invătase prin experientă (adică multe ore si jocuri pierdute) exact ce sa facă ca sa castige. Intr-un fel cam asa era si viata lui.
Un strigăt il scoase din amorteală:
- Liviu! Vino la masa, ca se răceste!
Tanarul continuă insa jocul. Mai avea cateva amanunte de pus la punct si nu putea sa termine chiar asa; se afla in mijlocul actiunii.
- Liviu, nu auzi? Vino odata la masa! se auzi aceeasi voce feminina dupa trei minute.
De data asta se ridica, lasa calculatorul deschis si se duse să se spele pe maini ca sa manance.
- Hai mai mama, ca s-a si racit ciorba! Uita-te si tu! ii spuse maica-sa in momentul in care el intra pe usa bucatariei.
Liviu nu dadu prea multa atentie femeii si se aseza la masă grăbit. Tăie doua felii de paine si incepu sa mănance. Buzele i se tuguiau usor pe marginea lingurii in timp ce sorbea si, desi maica-sa ii tot spusese ca ciorba s-a răcit, aceasta era destul de fierbinte pentru gusturile sale, asa ca manca cu grijă, sufland din cand in cand.
Femeia se aseza si ea langa el dupa ce puse pe masă si felul doi, niste pilaf cu pui. Isi trase un scaun mic de lemn fara spatar de sub masa, care o facea sa para si mai mica decat era. La fiecare sorbitura se apleca usor deasupra farfuriei, avand grija sa nu se pateze.
Era imbracata in hainele de casa, un tricou alb, vechi, plin de pete de grasime care arata ca, desi era grijulie in privinta acestui aspect, reusea sa se pateze destul de des. Pe pulpele groase erau lipiti niste colanti rosii care se asortau cu papucii pufosi din picioare. Parul vopsit blond era facut permanent si contrasta cu aspectul hainelor sale.
- Tricoul galben e curat? intreba Liviu in timp ce dadea la o parte castronul cu ciorba si isi tregea in fata farfuria cu pilaf.
- De unde sa stiu eu? Care tricou? raspunse putin tafnoasa la inceput femeia.
- Eh... ala de scrie handball pe el, care l-am primit la majorat... Poate mi-l calci si mie, te rog frumos! si lungi cuvantul frumos asa cum facea de fiecare data in fata mamei sale.
- Bine mamă, ti-l calc, raspunse femeia imbunată de privirea fiului sau. Dar unde te duci? Mie nu-mi spui? continuă femeia parcă simtindu-se păcălită.
- A fost ziua lui Alex joi si ne-a invitat asta-seara la el. Nu stau mult, completă grabit tanarul. Oricum stă aproape Alex. Pe la doua, cel tarziu ma intorc.
- Bine, bun ... O sa-ti calc tricoul. E curat din cate stiu, nu l-ai purtat saptamana asta. - Da, nu l-am purtat.
Dupa ce termină de mancat Liviu se duse pe balcon. Acolo isi scoase o tigara dintr-un pachet ce se afla pe pervaz si o aprinse cu un chibrit. Parintii ii dadeau voie sa fumeze, si ei fiind fumatori, acceptasera cu usurinta ca baiatul lor fumează. Cu tigara aprinsă se aplecă cu mainile impreunate deasupra marginii balconului.
Jos la bătătorul de covoare observă un fost coleg din generală ce invătase la o clasă paralelă, acum se ocupa de curătenia de primavară. Cu o mană tinea de covor si cu alta lovea cu bătătorul. Covorul se bălăngănea lăsand in urmă o peliculă de praf, insă nu asta ii atrase privirea lui Liviu, ci o tanără ce statea pe un gărdulet ruginit in spate si carea privea in jos la drumul prafuit.
De la etajul cinci Liviu putea să privească linistit in decolteul larg al tinerei. Sunetul bătătorului ce lovea covorul producea de fiecare dată o tresărire tinerei, aceasta se putea citi si din miscarea usoară a sanilor. O mana subtire ce se termina cu degete lungi stătea căzuta pe piciorul intins in care se proptea. Pozitia ei arăta o anumită oboseală care trezea in oricine o grijă parinteasca. Bătaie după bătaie Liviu se simtea tot mai atras de bruneta aceasta cu părul lung. Fără a-si ridica privirea de la ea aruncă tigara. Aceasta se rostogoli in aer lasand scantei mici in urmă. In acel moment fata isi ridică privirea si il vazu pe Liviu. Amandoi se priviră in ochi, amandoi cu aceeasi privire usor nedumerită insă aspră.

(VA URMA)

In urma cu 92 de ani

Acoperisurile celor doua turnuri, ce tineau de Biserica Sfantul Ioan Botezatorul din orăselul Chaumont, se lăsară acoperite de lumina albă venita de la soarele primăvaratic. Tot orăselul era infăsurat in răcoarea matinală a primăverii, peste care linistea noptii se stingea usor cu fiecare nou cantec al păsărilor zgribulite.
Caroline se ridică din asternuturile sale si isi prinse părul lung, ce i se lipise de obraji in timpul
somnului. Camera sa, incă intunecată din cauza obloanelor pe care le trăsese de cu seara, era formată dintr-un pat stramt la capul căruia se afla o masă ceva mai inaltă. Sub masă stătea un taburete din rachită, pe care ea il folosea ca sa-si pudreze chipul si sa-si pieptene parul in fata unei oglinzi frumos inramate de pe masa. Pe perete, paralel cu patul, se găsea un dulap din lemn masiv, inalt si dreptunghiular, iar singurele obiecte din camera care se vedeau erau cateva esarfe, parfumuri, pudre si alte sticlute si cuti, toate ravasite in fata aceleiasi oglinzi de pe masă.
Cu picioarele goale pe dusmeaua de lemn, Caroline se indreptă spre fereastră si o deschise larg,
poruncind astfel luminii de dimineată să intre in camera sa. Isi puse coatele pe pervaz si se apleca sa priveasca mai intai jos in strada. Apoi, ridicandu-si privirea cuprinse intreaga panoramă si trase cu putere aer in piept. Voia să simtă curătenia primăverii, care ii năpădise tot trupul său implinit.
Venirea primăverii trezeste in toate vietuitoarele o nouă dorintă de a trăi, si de la această regulă nu face exceptie nici omul, care mai presus de orice altă vietate simte cum noi nădejdii incoltesc in sufletul sau. La fel si in sufletul Carolinei, speranta reveni parca peste noapte. In timpul somnului se gandise tot timpul la scrisoarea lui. O scrisoare simpla prin care isi reafirma dragostea fata de dansa si speranta ca in cel mai scurt timp va ajunge acasa. Se afla in localitatea Ornes aproape de raul Meuse. Ii scrise despre frumusetile zonei in care se afla si despre oamenii primitori din aceste locuri. Cu sinceritate ferma afirmă, insa ca nimic nu se compara cu Chaumont-ul si mica lor casa in care isi vor construi gospodaria imediat ce va veni de pe front.
Adesea tinerii indrăgostiti viseaza la ceea ce le va rezerva viitorul si cum isi vor implini vietile unul alaturi de celalalt. Acesta este unul dintre miracolele iubirii, iti da puterea sa privesti cu incredere spre viitor. Trebuie sa ai grija insa, căci viitorul se clădeste pe prezentul ce nu trebuie neglijat. Insa in momentul de fata el era asa departe, incat gandurile ei nu puteau zbura decat spre viitor si de fiecare data cand se gandea la el o cuprindea un dor atat de aprig, incat trebuia sa-si inchida ochii si sa stranga in brate pilota de pe pat, imaginandu-si ca el este acolo langa ea si o alinta. Legatura dintre ei doi fusese intodeuna puternica si sufletista, amandoi, avand o mila nemasurata pentru oameni. Se simtisera atrasi unul de altul instinctiv inca de la inceput, ca si cum ceva mistic si predistinat ii atragea unul catre celalalt, fiecare privire, fiecare gest pe care el il facea era destinat doar ei si invers. Un singur lucru se aflase in calea dragostei lor la inceput, si anume ratiunea care le spunea sa aiba grija si, care intodeauna le aducea in suflete indoiala si suspiciunea. Aceasta insa disparea intodeauna atunci cand se regaseau si privirile lor alungau orice neincredere anterioara.
Erau logoditi de aproape un an. Cu toate acestea iarna o petrecuse singura doar cu visele si gandurile sale, acestea insa erau intunecate de posbilitatea mortii iubitului. De cand fusese incorporat, ceva rece parca i se asezase pe piept si o rodea incet intr-un ritm lugubru. Isi amintea mereu pusca de vanatoare a tatalui sau si se gandea la forta pe care o are un astfel de dispozitiv, oricat de tanar si voinic ar fi cineva nu poate sa ramana in picioare in fata plumbului fierbinte ce vine cu repeziciune de pe tevile acestor pusti.
Lui Caroline nici nu-i trecea prin minte ca exista si alte dispozitive mai complicate pe care oamenii le folosesc ca sa ucida. Pusca tatului sau nici nu se compara cu huruitul mitralierei automate, cu minele si grenadele explozive. Si nici nu-si putea imagina campurile impazite de sarma ghimpata si brazdate de transeele, in care soldatii tremurau nu atat din cauza frigului sau a noroiului umed, ci mai ales de frica. Nu se gandise niciodata ca pe fata scumpa a iubitului sau va sta masca de gaze, si ca pe langa grija gloanţelor si a exploziilor va avea grija aerului ce il respira.
Pentru prima dată oamenii incepeau sa se ucida intre ei in mod mecanizat. Dar in aceea dimineata de primavara, pe 21 februarie 1916 o fata tanara visa la fereastra camerei sale la momentul reintalnirii, visa la timpurile ce au sa vie, la o gospodarie, la un copil, la o familie. Toate acestea se succedau in mintea ei cu repeziciune si tot acest val-vartej al gandurilor o facu sa zambeasca. Intorcandu-se in camera sa ofta usor, si in acelasi timp in care aerul cald iesi din pieptul sau, undeva departe, intr-o padure aproape de Verdun cadea un obuz german. Astfel porni ofensiva armatei germane impotriva celei franceze dand nastere celei mai lungi si sangeroase batalii din Primul Razboi Mondial. Bătalia de la Verdun avea sa se termine abia la sfarsitul anului. Pe o portiune de pamant de cel mult zece kilometri patrati aveau să-si gaseasca moartea sute de mii de tineri, unul dintre acestea avea sa fie si iubitul Carolinei.

Priveste!

Inainte de toate, o sa-mi platesc datoriile fata de putinii mei cititori si o sa precizez ca am luat nota 6 la examenul "cu trei semnaturi", asta insemnand ca nu am nicio restanta pana in momentul de fata. Desi mai astept cateva rezultate la sociologie si unul la cibernetica, sper ca situatia actuala sa nu se schimbe.

Mai jos o sa redau o poezie, pe care am scris-o acum vreo cinci ani, in clasa a 10-a, mai exact. Ceea ce se gaseste mai jos este scris demult, in trecut, si asta pentru ca simt ca trebuie sa mai scriu ceva, insa inspiratia nu prea a mai fost alaturi de mine in ultima perioada. Voi reda asadar una din singurele, daca nu chiar singura poezie, pe care o mai pastrez din acea perioada. E o poezie care sper sa va placa, si care e putin cam idealista in felul sau, asa cum sunt si eu de altfel.

Priveste !

Bea vinul rece al diminetii
Sa cazi ingenuncheat pe prispa vietii.
Nu te mai cufunda in ganduri viitoare,
Nu te mai chinui gandindu-te la tot ce moare!

N-ai vrea sa-ti simti suflet lemnos,
N-ai vrea sa tot privesti la ce-i frumos
Un pitpalac, un cos de casa fumegand,
Un fulg, ceva banal, ceva miscand.

Miresme cristaline vechi si albe
Sunete rosii, vascoase, calde,
Senzatii armonice-n imperfectiune
Frumoase-n sentimentul tau de vioiciune.

Nota

E greu sa te trezesti la 6 dimineata, dupa ce in ultima saptamana ai trandavit in pat pana dupa 10. Durerea de cap pe care ti-o da un somn intrerupt, chiar in momentul in care visul pare sa-si lege itele incurcate, avea sa dispara abia cand am ajuns in fata salii de examen, la facultate. Sansa, insa a fost de partea mea si, in ciuda neplacerilor fizice datorate trezitului matinal am reusit sa obtin nota maxima, asta si cu ajutorul unei largi intelegeri a seminaristului. Nici nu mi-a fost bine trecuta nota in carnet, ca deja alergam, facandu-mi loc printre trecatori ca sa pot ajunge in timp util la celalalt examen, pe care-l aveam de sustinut la sociologie. Singurul loc ramas in sala de examen, era bineinteles cel din prima banca in fata profesorului. Am avut noroc, insa ca am mai prins un loc in sala ce duduia de studenti zgomotosi si bine ingramaditi unul intr-altul. Nu a fost greu examenul, o sa-l iau, insa din pacate nu pot sa spun acelasi lucru si despre micro... pardon econometrie, o materie la care nu am invatat si la care pe langa slaba mea pregatire s-au mai adaugat si o serie de intamplari nefericite, toate culminand intr-un tablou tragi-comic cu mine la catedra si o lucrare semnata de trei ori. Sanse mici..., maine primesc rezultatul. Toata evolutia mea academica este reprezentata de un lung sir de note, asezat cu grija in cataloage deja vechi, uitate chiar si de mine. Din acest lung sir de note doar cateva mi-au mai ramas in amintire, si acelea nu sunt dintre cele cu care sa ma pot mandri. Execeptie face o singura nota si anume prima nota, pe care am primit-o vreodata in mod oficial, adica trecuta cu atentie intr-un catalog. Pe un caiet special de clasa I, ajutator pentru scris, am desenat cu atentie o serie de semne ciudate, o serie ce nu se termina decat atunci cand atingeai capatul randului. Aveam linii oblice atat spre dreapta cat si spre stanga, bastonase, c-uri si c-uri intoarse, toate asezate cu mica mea chibzuinta pe caiet. Trebuia sa te folosesti cu grija de stilou, sa nu pateze sau sa mazgaleasca foaia si mainile-ti mici se nu se atinga de cerneala inca proaspata. Fiecare dintre colegi mei s-a straduit sa faca cele mai drepte linii si bastonase, si asa am facut si eu. Doamna invatatoare ne-a strans caietele si ni le-a corectat chiar in aceeasi zi, apoi ne-a strigat pe fiecare dupa nume asa cum era scris pe eticheta caietului de catre parintii nostri . Noi inca nu invatasem sa ne scriem propriul nume, era inca o taina a adultilor. Printre noi se aflau, insa cativa care stiau sa faca acest lucru, pe acestia din urma eu ii priveam cu respect. Inainte sa ne dea caietele doamna invatatoare a avut o rugaminte: sa nu ne uitam la notele pe care le-am primit pana ce nu ajungem acasa. Trebuia sa fie o surpriza atat pentru noi, cat si pentru parintii nostri. O parte dintre colegii mei nu au respectat dorinta doamnei invatatoare si, imediat ce au iesit pe usa clasei, manati de curiozitate si-au deschis caietele ca sa vada ce note au primit. In naivitatea mea de copil eu am respectat dorinta doamnei invatatoare, mi-am pus caietul in ghiozdan, ghiozdanul pe umar si abia ce am ajuns acasa m-am uitat in caietul meu sa vad ce nota primisem. Era noua.

Referinta...

Dupa o zi nu tocmai buna, azi m-am trezit cu gandul sa citesc o carte. Ce alta carte as fi putut sa citesc azi daca nu cartea ce ma astepta de 2 zile imprumutata de la Yoyo, carte pe care sincer imi doresc de foarte mult timp sa o citesc, am cautat-o inca de dinainte de anul nou la biblioteca Rebreanu de langa mine si chiar si la Negruzzi, insa din pacate nu am gasit-o, asa ca in timpul vacantei de iarna am fost nevoit sa citesc un alt volum plin de pilde ce mi-a lasat o buna impresie ("Knut" si "Demian" de Herman Hesse). Singura persoana care se pare ca citise si fusese impresionata de cartea pe care o cautam era Yoyo, asa ca in timp ce o asteptam la metrou la Titan i-am dat un telefon sa o rog sa-mi aduc cartea.
Ma astepta de doua zile pe fotoliu, si cum azi de dimineata cand m-am trezit era o liniste deplina in casa, m-am apucat sa o citesc. Asteptarile mele au fost din plin rasplatite, cartea aceasta vine parca sa-mi arate cum e firea mea, sa-mi spuna unde gresesc si unde nu pot sa shimb nimic oricat as vrea.
E asa linistitor sa privesti, atat cat iti permit cuvintele scrise in sufletul unui om si sa vezi atatea asemanari. Sa-ti privesti iluziile in fata, sa-ti cunosti fortele proprii. Si tot ce poti sa faci e sa zambesti in fata amagirilor si a intelegeri lor.
Da, am zambit si m-am bucurat cand am citit gandurile pline de patima ale bietului personaj. Am tremuat de compasiune atunci cand am vazut cum isi construieste idealuri bazate pe bietele fiinte umane, cum fiecare traire a lui este maxima si sincera, cum incetul cu incetul spiritul sau bland se imbolnaveste de o boala puternica ce nu aduce cu sine decat suflarea intunecata a mortii.
O carte ce trebuie citita cu mintea treaza si inima deschisa pentru a fi inteleasa asa cum este inteleasa orice fiinta adica in limitele propriei constiinte. Caci fiecare dintre noi cauta sa gaseasca in lume si in ceilalti doar propria-i reflexie ca intr-o oglinda insa atunci cand aceasta nu se mai potriveste ei bine atunci omul incepe sa judece si sa dea valori morale iar atunci cand o gaseste, abia atunci incepe sa iubeasca.
Cititi si voi de Goethe - "Suferintele tanarului Werther".